Şteamp din lemn cu 12 săgeţi[/caption]La Roşia Montană, ca şi în alte părţi, prezenţa şi creşterea numărului de şteampuri, de-a lungul timpului a constituit un proces firesc în istoria exploatării rezervelor minerale de metale preţioase. Minereul aurifer după ce era scos din mină la suprafaţă şi era transportat la locul de prelucrare, se zdrobea în mojar, cu râşniţa şi cu şteampuri de lemn sau de fier. Minereul cu aur liber vizibil şi cel bogat se măcina în mojer sau cu râşniţa, iar minereul mai sărac, care avea 2-6 g/tonă, numit piatră de şteampuri se măcina cu şteampurile.
În ziua de 18 martie a fiecărui an, se puneau în funcţiune şteampurile, ziua era marcată cu veslie şi bucurie generală, prin cântece şi jocuri, deoarece ,,porneau banii” la oameni. Instalaţiile lucrau până prin 15 noiembrie, iarna fiind oprite, în afară de rarele ocazii, în care starea vremii permitea să se lucreze tot timpul anului. Peste săptămână, şteampurile funcţionau de marţi de la amiază până sâmbătă dimineaţa, iar în perioadele mai secetoase, mai ales în lunile august şi septembrie, de miercuri sau chiar de joi, tot până sâmbătă. Se lăsa astfel răgazul necesar pentru refacerea debitelor din tăuri. Când şteampurile erau oprite, se făceau reparaţii şi se transporta minereul de la mină.
Micii producători de aur prelucrau anual cu şteampurile 30.000-40.000 tone de minereu. Capacitatea de prelucrare a unui şteamp de lemn era determinată de diametrul roţii, numărul de săgeţi, debitul de apă şi duritatea minereului. Cu o piuă cu trei săgeţi se prelucra săptămânal (84 ore) o cantitate de 1-5 tone minereu de duritate medie.
Şteampuri putea să-şi construiască orice persoană care avea o vatră de şteamp moştenită sau cumpărată pe bază de contract şi care valora, înainte de primul război mondial, circa 3 kg de aur, iar în perioada interbelică, în jur de 1 kg de aur, preţ ce echivala cu un şteamp cu 6 săgeţi. Dacă numărul săgeţilor era de 12, preţul în aur era dublu. Şteampurile aveau 3, 6, 9, 12 sau 15 săgeţi, fiind proprietate individuală sau colectivă.
Prelucrarea minereului cu şteampul o făceau bărbaţii şi femeile din cadrul familiei sau oameni angajaţi pe bază de salariu săptămânal, numiţi ştempari.
Minereul adus pe vatra şteampului se sfărâma cu un ciocan de fier sau de piatră mai dură în bucăţi de 1-5 cm, operaţie numită pălăcritul minereului.
Bărbaţi şi femei lucrând la şteampuri 1
Bărbaţi şi femei lucrând la şteampuri 2
Şteamp din lemn cu 12 săgeţi
În incinta complexului muzeal, în perioada anilor 1970-1979, s-au reconstituit, în mărime naturală şi cu toate elementele funcţionale, două şteampuri din lemn, unul cu 9 şi altul cu 12 săgeţi, inclusiv un cram, în apropierea galeriei Rakoşi. Constructiv şi funcţional, deosebirea între cele două şteampuri constă numai în numărul de săgeţi.
Şteampul este aşezat într-un melegar (1), un bazin de decantare, săpat în pământ şi construit din lemn de brad sau din zid de piatră, cu un volum de circa 16 m³, unde se depozitează măcinişul adus de ape din piue, numit şi pişoişte.
Din acesta, apa curge mai departe printr-o fereastră, în iazul de la roata şteampului. Alături de melegar se află casa roţii (2), o construcţie din dulapi de brad sau din piatră, ce adăposteşte roata şteampului, care în partea de jos, în sensul de curgere a apei, are un jug (2.1), care susţine pereţii laterali. Între casa roţii şi melegar există un paravan din scândură, numit strajă (2.2), care protejează măcinişul şi pe ştempar în timpul lucrului, de apa revărsată de roata în mişcare.
Paralel cu unul din pereţii melegarului, perpendicular pe casa roţii, se aflau zascurile (3), două grinzi din lemn de fag, aşezate paralel la 0,70 m una faţă de alta. Peste zascuri, transversal, sunt aşezate trei tălpiţe (4), din lemn de fag sau stejar, la distanţe egale. Între cele două zascuri şi peste tălpiţe, la 0,50 m de peretele melegarului, este talpa (5), confecţionată dintr-o singură bucată de lemn de fag.
În talpă sunt făcute mai multe scobituri, de formă trapezoidală, cu adâncimea de 0,16 m, în care sunt aşezaţi, stâlpii (6), din lemn de fag. Numărul stâlpilor depinde de numărul săgeţilor. Şteampul cu 9 săgeţi are 4 stâlpi, iar cel cu 12 săgeţi are 5 stâlpi. Între doi stîlpi, pe distanţa de 0,68 m, sunt plasate 3 săgeţi. Înălţimea stâlpilor este obligatoriu de 3,8 m, pentru fixarea jugurilor şi ridicarea săgeţilor în cutie, în aşa fel încât să rămână 0,15 m între capătul săgeţii şi piuă, înlesnind lucrul la săpatul piuelor. Stâlpii sunt legaţi între ei cu juguri de lemn (7), aşezate pe două rânduri, de o parte şi de alta, încadrând în interior săgeţile. De la talpă primul jug este la 1,90 m, de la aceasta, jugul dinspre vatră este la 1,0 m, iar cel dinspre fus, la 0,85 m. Jugurile dinspre fus sunt făcute dintr-o singură bucată de lemn, care trece printr-o dăltuire prin fiecare stâlp, iar cele dinspre vatră, din bucăţi ce se încadrează între doi stâlpi, numite purtătoare (7.1) şi care se pot scoate când se lucrează la săgeţi. Pe talpă, între stâlpi, sunt aşezate trei bocuri (8) din lemn de fag, de formă cubică, cu latura de 0,23 m care joacă rol de nicovală, pe care săgeţile macină minereul.
De o parte şi de alta a stâlpilor se află lodbele (9), care împreună cu talpa şi stâlpii, formează piua, pe fundul căreia se găsesc bocurile. Lodbele sunt aşezate între doi sau trei stâlpi, ca la nevoie să se poată scoate uşor. În lodbele dinspre fus, la fiecare piuă se găseşte câte o scobitură cu un ciur de tablă (9.1), prin care trece apa cu o parte din măciniş în melegar. În partea de jos a ciurului, când era cazul, se puneau unul sau două laţuri numite riguri (9.2), prin care se mărea în piuă înălţimea de revărsare a tulburelii, măcinându-se astfel mai fin minereul.
Lodbele sunt strânse către stâlpi de nişte rigle de lemn de fag, numite şoşi (10), prin şuruburi metalice (10.4). Şoşii sunt de două tipuri: şoşii lungi (10.1), la capătul şi mijlocul tălpii, şi şoşii scurţi (10.2), montaţi pe mijlocul lodbelor. Spre pişoişte sunt sprijiniţi cu câte o contrafişă (10.3), care se încastrează printr-un dinte într-o scobitură făcută în tălpiţe. După punerea şoşilor, lungi şi scurţi, şteampul propriu-zis este încheiat.
Schiţa secţiunii longitudinale a şteampului din lemn cu 12 săgeţi
Melegarul, roata, fusul şi săgeţile la şteampul din lemn cu 12 săgeţi
Melegarul, roata, fusul şi săgeţile la şteampul din lemn cu 9 săgeţi
Săgeţile, roata, coşurile şi ceternele pentru apă la şteampul din lemn cu 12 săgeţi
Minereul este măcinat în piuă de săgeţi (11), care au forma unor grinzi din lemn de fag, cu lungimea, cu lungimea de 3,20-3,60 m. În partea inferioară, spre piuă, secţiunea săgeţii este mai mare, purtând numele de butucul săgeţii (11.1), la capăt având o scobitură în care este montată o bucată de piatră (11.2) dură (cremene sau cuarţit), prinsă cu un inel metalic. Spre fus, sunt montate nişte pene de lemn, numite brânci (11.4), puţin ridicate şi protejate cu o placă metalică (11.5) prinsă în şuruburi. Deasupra brâncilor, în fiecare săgeată se află câte o gaură, în care se pun cuie (11.6), de lemn sau metalice, pentru susţinerea săgeţilor când se sapă piuele sau se fac reparaţii. Greutatea săgeţilor este diferită (cca. 80-120 kg), cele mai uşoare fiind spre roată.
Importantă în funcţionarea săgeţilor şi evitarea uzurii este păstrarea verticalităţii, lucru ce se realizează cu ajutorul broaştelor (12), lobârgaielor (13) şi îngemănărilor (14). Broaştele sunt bucăţi de scândură de fag, aşezate între săgeţi, care se reazemă, printr-o tăietură, pe juguri, ca să nu fie aruncate afară de săgeţi. Lobârgaiele sunt bucăţi mai mici de scândură, sprijinite de juguri, iar îngemănările sunt crenguţe de măr, prun sau arţar, sprijinite pe juguri între săgeţi şi broaşte.
Şteampul din lemn este pus în mişcare de roata hidraulică şi fus. Roata şteampului (15) este alcătuită din colaci (15.1), veştele (15.2), spiţe (15.3), cupe (15.4), funduri (15.5) şi cruci (15.6)
Schiţa secţiunii cu vedere în plan orizontal a şteampului din lemn cu 12 săgeţi
Spaţiul închis de colaci, spiţe, cupe şi funduri constituie cupa propriu-zisă a roţii,care se umple cu apa ce vine pe ceterna mare. Roata este fixată pe fus cu ajutorul crucilor, operaţie căreia i se spune ,, se ia roata la cruce”.
Fusul (16) este făcut dintr-un trunchi de fag, cu lungimea de 5,8m pentru şteampul cu 9 săgeţi, şi de 6,4m pentru şteampul cu 12 săgeţi. În capetele fusului sunt nişte scobituri, în care sunt introduce cepuri din metal (16.1), strânse cu două inele metalice (16.2), ce constituie de fapt axa fusului. Pe fus se află bolchiile (16.3), un fel de came care ridică săgeţile prin mişcarea roţii şi a fusului. Fiecare săgeată are trei bolchii. Fixarea acestora pe fus reprezintă o artă ce reflect priceperea constructorilor de şteampuri.
Fusul se sprijină la capete pe căpătii (17), care constă din zascurile căpătâiului (17.1), bucăţi de lemn de fag aşezate paralel cu fusul, peste care, transversal, stă căpătâiul (17.2), o bucată de lemn de stejar în care sunt fixate pietrele (17.3), din bazalt de Detunata şi care de fapt sunt lagărele fusului. Peste cepuri este aşezat un capac (17.4) din scândură, care le protejează împotriva apei cu nisip şi nămoluri, revărsată de roata şteampului.
Apa care acţionează roata şteampului este preluată din iazuri prin intermediul ceternelor (18), care au dimensiuni variabile, în funcţie de utilizare. Ceterna mare (18.1) duce apa la roată, sprijinindu-se lângă iaz pe temelie (18.2), un zid de piatră semirotund, iar lângă roată pe cobile (18.3), o construcţie din lemn. În faţă are împărţitoarea (18.4), o bucată din lemn în care sunt tăiate ochiuri, prin care se dirija apa. Acolo unde erau două roţi de şteampuri, faţă în faţă, iazul pe care venea apa se împărţea, în două iar între acestea se punea un don (18.5) sau o ceternă mai lungă, prin care apa era dirijată la şteampurile de mai jos, când nu avea folosinţă. Din ceterna mare, prin ceterne (18.6) – jgheaburi cu dimensiuni mai reduse – se prelua apa pentru piue, vălău şi hurcă, încărcată cu nămoluri şi nisipuri, care trecea apoi printr-un bazin de brad numit piscoasă sau heleşteu (18.7), unde se limpezea. La piue, unde sunt necesari 6-8 litri de apă pe minut, apa ajunge din ceterne pe ceternuţe (18.8) care sunt aşezate în dreptul stâlpilor.
Minereul se aducea pa vatra şteampului (19), unde se depozita şi se pregătea pentru prelucrare. Între şteampul propriu-zis şi melegar este construit podul de vatră (19.1), din dulapi sau scândură de brad, acoperit cu piatră să nu putrezească.
Alimentarea cu minereu a şteampului se făcea cu trocul şi coşurile (20), care sunt mici silozuri cu o capacitate de 400 kg alcătuite din suport (20.1), coş (20.2) şi ştempar (20.3). Săgeata din mijloc, deasupra brâncii, are o bucată de lemn care acţionează asupra ştemparului, când piatra din capătul săgeţii bate direct pa bocuri, scuturând coşurile de minereu care alimentează piua ( suplinind astfel munca omului ).
Şteampurile şi anexele lor sunt adăpostite în casa şteampului (21), o construcţie uşoară di lemn de brad, acoperită cu şindrilă sau fără acoperiş. În apropierea şteampului se află o casă mică din lemn, numită cram (22) în care locuia ştemparul şi unde se păstrau uneltele de lucru (ciocane, sape, lopeţi, troace, şaitrocul, cântarul, etc.).
În general şteampurile erau amplasate în cascadă, pe vetre de şteampuri, de-a lungul văilor, folosindu-se diferenţa de nivel pentru curgerea apei, care era indispensabilă pentru zdrobirea, separarea şi concentrarea aurului. Apa necesară la şteampuri provenea din lacurile de acumulare (tăuri), pâraie, izvoare şi din mină, fiind distribuită printr-o rețea de canale bine întreținută. O parte din tăuri se păstrează şi astăzi.
Schiţa secţiunii transversale a şteampului din lemn cu 12 săgeţi
Șteamp din lemn cu 9 săgeţi în perioada de funcţionare, amplasat undeva pe Valea Roşiei. Fotografia are un profil apropiat de schiţa din stânga şi a fost realizată înainte de anul naţionalizării respectiv 1948, de către Bazil Roman.
Schiţa secţiunii transversale a şteampului din lemn cu 12 săgeţi 2
