Mangan

Este un metal alb-argintiu, asemănător fierului, care se găsește în stare liberă în natură (deseori în combinație cu fierul) și în mai multe minerale. 

Manganul liber este un metal mult folosit în industrie, mai ales ca element de aliere. 

Ionii de mangan au diverse culori și sunt folosiți în industrie ca pigmenți și ca oxidanți.

Originea numelui „mangan” este complexă. 

În Grecia Antică, existau două minerale negre din zona orașului Magnesia numite ‘magnes’, dar se considera că difereau ca sex. 

Magnes-ul masculin atrăgea fierul și este ceea ce se cunoaște astăzi sub denumirea de magnetit. Magnes-ul feminin, magnesia, nu atrăgea fierul, fiind folosit pentru decolorarea sticlei și este ceea ce se numește azi piroluzit, bioxid de mangan. 

În secolul al 16-lea se făcea o distincție între magnesia negra (piroluzitul) și magnesia alba, un alt minereu din zona Magnesiei (de fapt oxid de magneziu). 

Italianul Michele Mercati a transformat denumirea de magnesia negra în „manganesa” iar metalul izolat ulterior din ea a primit denumirea de mangan. 

Numele de magnesia a fost apoi folosit doar pentru magnesia alba și a dus la denumirea de „magneziu” pentru elementul izolat din ea.

Unii compuși ai manganului erau cunoscuți încă din preistorie. 

Au fost descoperite picturi vechi de 17000 de ani realizate cu pigmenți pe bază de bioxid de mangan.

Egiptenii și romanii foloseau compuși ai manganului la fabricarea sticlei, fie pentru a o colora, fie pentru a o decolora. 

De asemenea, în minereurile de fier folosite de spartani se găsea și mangan, iar unii cercetători susțin că duritatea excepțională a oțelurilor spartane se datorează realizării accidentale a unui aliaj fier-mangan.

În secolul 17, chimistul german Johann Glauber a obținut pentru prima oară permanganat, un reactiv chimic des utilizat după aceea. 

La mijlocul secolului 18, bioxidul de mangan se folosea la obținerea clorului (ce rezulta prin reacția dintre bioxidul de mangan și acidul clorhidric sau dintre bioxidul de mangan și un amestec de acid sulfuric diluat și clorură de sodiu). 

Chimistul suedez Scheele a fost primul care a identificat manganul ca element chimic separat în 1774, iar colegul său, Johann Gottlieb Gahn a obținut în același an noul element în stare pură prin reducerea bioxidului de mangan cu carbon. 

La începutul secolului 19 au început cercetări privind folosirea manganului la obținerea de oțeluri. 

În 1816 s-a constatat că adăugarea de mangan la fier îl făcea mai dur, fără a-l face și mai fragil. 

În 1837 James Couper a descoperit o legătură între expunerea prelungită la mangan, în mine, și o formă a bolii Parkinson. 

În 1912, în SUA, a fost brevetat procedeul de acoperire electrochimică a armelor de foc cu fosfat de mangan pentru protecția împotriva ruginii și a coroziunii.

Principalul minereu de mangan este piroluzitul. 

Alte minereuri importante sunt psilomelanul, hausmannitul, rodocrozitul, rodonitul, braunitul, manganitul și manganozitul.

Peste 80% din zăcămintele manganoase cunoscute se găsesc în Africa de Sud (Hotazel) și Ucraina.

Manganul este un element foarte important în fabricarea oțelurilor, datorită proprietăților sale de legare a sulfului și de dezoxidare. 

În prezent, cererea de mangan din metalurgia feroasă reprezintă cca. 85% – 90% din totalul cererii mondiale. 

În general se folosește pentru alierea oțelurilor, sub formă de feromangan sau de silicomangan.

În oțelurile inoxidabile, manganul poate fi folosit ca un înlocuitor ieftin al nichelului.